Amintiri de octombrie

Adina1Am crezut că voi muri printre ruine…Printre cadavre sfâșiate de vulturi flămânzi…În ochiuri de apă,îmi priveam fața schingiuită de amărăciune. Comete cădeau din cer prevestind sfârșitul. Nu aveam o direcție, mă târam fără sens… în nimic. Aș fi vrut să zbor, să ies din trupul agonizant și să mă ridic spre cer (auzisem eu ceva despre Cer cu „C” mare).

Nu știu exact când ai apărut prima dată în calea mea. Să fi fost într-un octombrie? Așa cred. Mureau frunzele galbene sub picioarele noastre. Îți amintești? Asteptam cartea miraculoasă pe care nu reușeai să o scoți din geantă fiindcă erai cu ochii la mine. Pe sufletul meu. Da, erai focalizat pe sufletul meu. Nici măcar nu te-ai uitat la trupul meu fremătând de păcat și gânduri de țărână… Nici măcar nu ai văzut cât de modern știam să mă îmbrac și cât de ispititoare sunt cu ochii creionați în stil egiptean… Cum ai putut să mă vezi, dincolo de masca mea de actriță pe care o purtam toată ziua și toată noaptea? Să vezi cine eram și că tânjeam să fiu liberă… muream mințindu-mă că sunt împlinită.

Simțeam un dor de ceva, în mine, ceva ce mă făcea să caut… Nici nu știu când a apărut exact acest dor în sufletul meu (poate atunci când m-ai văzut prima oara, în tren, ți-a plăcut râsul meu de femeie alintată și ai început să te rogi pentru mine în tăcere). În sfârșit, mi-ai dat cartea și cu un zâmbet aproape inocent mi-ai spus că putem discuta pe marginea ei, oricând doream. Erai, ca să zic așa, la dispoziția mea de capricioasă fandosită!

Ceva s-a întâmplat în mine când am citit cartea ta. A mai urmat una: de căpătâi, pe care mi-ai dăruit-o la fel de stângaci și cu aceeași privire de ochi de cer. Pe aceasta din urmă nu am mai lăsat-o din mână. În ea am găsit ce căutam, ea mi-a spus totul despre mine și despre Cineva care nu mă lasă singură niciodată, fiindcă mă iubește atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său să moară pe cruce pentru mine. Îngrozitor de dureros, de sfâșietor dar și de încurajator! „Adică, am valoare!„, m-am trezit murmurând într-o cameră rece, închiriată cu bani puțini de studentă. „Sunt iubită! Este o iubire veșnică. Rezistă de mii de ani. Este dăruită tuturor”. Mă simțeam luminată, ca și când niște raze puternice au venit să locuiască în mine, să mă inunde, efectiv, cu blândețe și duioșie. Am pus mâna pe telefon și te-am sunat întrebându-te ce să însemne asta, ce se întâmplă. „Sunt exagerat de sensibilă”, îmi amintesc că ți-am spus. „Plâng. Îți vine să crezi? da, plâng citind cartea aceasta. E o carte scrisă exact pentru mine. Biblia… „

Știu că atunci s-a născut în mine o mare sete de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Aveam îndrăzneala să Îi vorbesc direct, ca unuia care mă cunoaște și de care nu puteam să mă ascund. Și îi spuneam în rugăciune: „Doamne, descoperă-mi tot mai mult din Tine!”. Îmi făcea bine prezența Lui în viața mea și de multe ori, eram avidă să Îi vorbesc și să Îl simt cum îmi șterge lacrima zglobie care se rostogolea pe obraz ca pe un tobogan. Eram studentă la Teatru. Și gloria trăgea de mine cât putea de mult. Nu îi plăcea că încep sa îi fug, fluidă, printre degete.

Au trecut anii… E din nou toamnă. Octombrie. Frunzele galbene mor la fel si-acum … sufletul meu priveste spre Cer. Cerul plin de Domnul pe care acum Îl cunosc, fiindcă o părticică din El este chiar în sufletul meu, pulsează în ființa mea aprinzând atâtea stele interioare…

Adina Sas-Simoniak – Chicago, Illinois

Interviu cu Florence Joy Enns – de Octavian D Curpas

FlorenceJoy007Florence Joy Enns este o cântăreaţă din Germania, scriitoare şi actriţă creștină. Îi place să călătorească şi să viziteze ţări din Europa, Israel şi Statele Unite. Cântă la chitară şi pian, vorbeşte germană nativ şi engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Műnchen. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguţe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povesteşte despre experienţa avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ şi în special, despre felul în care îşi trăieşte viaţa cu Dumnezeu.

Florence s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare şi un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden,Műnchen  şi Köln. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, şi o fetiţă, Kiana, născută în 2012.

Octavian D. CURPAŞ (O.D.C.): Îmi poţi spune ceva despre soţul tău? Când şi unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Florence Joy (F.J.): Soţul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu şi el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician şi cântăreţ. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună şi studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creştin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare şi sensibilă, cel mai minunat soţ şi tată.

O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?

F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă şi asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este şi o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creştină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viaţa ta? Cărei denominaţiuni creştine aparţii?

F.J.: Am crescut într-o familie creştină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui şi mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparţine de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominaţiunea nu e aşa de importantă, mai importantă e relaţia mea personală cu Dumnezeu.

O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană şi mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când şi unde ai cântat-o ?

F.J.: Piesa spune: “Tu eşti ţinta mea, Tu eşti pasiunea mea, Tu eşti calea mea, Tu eşti tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu eşti tot timpul acolo, Tu eşti motivul meu, ţinta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul naţional de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăşi mărturia mea pe un post naţional de televiziune.

O.D.C.: Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese şi când ai început colaborarea?

F.J.: Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană şi am fost vocea principală în acel CD. De atunci, am fost invitată la unele conferinţe Hillsong şi de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.

O.D.C.: Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album? AlbumulHope

F.J.: Da, e primul şi singurul album. Conţine 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză şi unul în germană.

O.D.C.: Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca fiind cel mai bun?

Citește în continuare

Femeia din lada cu zestre

lada

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ceea ce a fost este depasit, perimat si totul trebuie reinventat, inclusiv principiile si valorile trebuiesc recreate. Post- modernismul neaga radacinile si distruge temeliile de dragul noutatii. Noutate care nu neaparat aduce cu sine ceva mai bun sau reala devenire. Post- modernismul construieste pentru aici si acum, nu doar negind radacinile si mostenirea ci si fara sa-si puna problema cu privire la ceea ce lasa in urma sa.

Societatea post – moderna a impus un greu tribut feminitatii: propria identitate. Femeia moderna cauta mereu, se reinventeaza neintrerupt, frustrata si permanent nemultumita de sine, de ceea ce are… I-a fost furata lada cu zestre…
In acest context, cu aroma de vechi si nou in acelasi timp, cartea Angelei Tiprigan se incapatineaza sa reafirme importanta radacinilor si a mostenirii. Autoarea poarta cu drag pe umeri povara responsabilitatii pentru comorile de suflet care au imbogatit-o si pe care este musai sa le transmita mai departe. Apoi, a adunat ea insasi experiente de viata din care a invatat si care i-au marcat devenirea. Le-a tesut pe toate laolalta si le-a asezat cu grija in „Lada cu zestre”. O zestre a amintirilor pregatita pentru viitor.
Pe filele din „Lada cu zestre” (re)gasim femeia inzestrata cu frumusete de Insusi Creatorul si care este capabila sa (re)creeze frumusetea in jurul ei. Atenta la detalii si constienta ca lucrurile mici au pret, ea foloseste ca unealta creativitatea pentru a aduce frumusete in caminul ei, in relatiile cu cei ai casei si cu cei dinafara. Ea nu precupeteste niciun efort pentru a transforma si innobila cu daruire tot ce atinge, cu resursele pe care le are si in circumstantele in care se afla. A gasit intelepciunea care i-a dat puterea de a lasa in urma frustrarea si nemultumirea, inlocuindu-le cu discernamintul care aduce echilibru, pace si odihna.

Femeia care tese zestrea amintirilor este un investitor priceput care stie ca inainte de a (te) darui trebuie mai intii sa ai, sa fii ca sa ai de unde sa dai. Nu se sfieste sa vorbeasca despre formarea propriului caracter, despre victorii si esecuri, despre greseli. Vorbeste despre ele onest si didactic in acelasi timp, desigur, asumindu-si si aici responsabilitatea mostenirii. Ea nu poate trai la intimplare, fiind asistent propriei vieti, ci se implica in managementul ei, optind pentru transformare, pentru sfintirea care aduce devenirea a ceea ce Insusi Creatorul a gindit pentru ea!
Femeia din „Lada cu zestre” nu este nici prafuita, nici depasita ci este vie si actuala, angajata plenar in lupta pentru recucerirea a tot ceea ce i-a fost furat. Ancorata in Adevar ea reconstruieste cu curaj si perseverent omul sau launtric.

Citind filele „Lazii cu zestre” vei (re)descoperi feminitatea in toata splendoarea ei si vei capata aripi cu care sa zbori, cu demnitate si curaj, pentru a-ti cladi propria mostenire.

Iubire-n haine simple

Respectul este iubire in haine simple … am gasit de curind sintagma aceasta si m-a provocat la meditatie. Iubire in haine simple: cum vine asta? Ce simplu domle`, cind lumea astazi umbla dupa sofisticareli! Ca-i mai cool asa! Ca tot ce este simplu este perimat si nu te pune in valoare. Ca doar ele, sofisticarelile te fac vedeta si iesi in evidenta asa cum meriti si atit cit meriti! Ca merita sa lupti pentru tot ce este peste, superflu si neesential … ca sa-ti construiesti coaja …

Imi amintesc un episod petrecut cu multi ani in urma:

Ea,doamna cu pretentii la atentie si atentii, se aseaza pe banca linga mine si imi spune: Am fost la soacra`mea si am ramas peste noapte, nu am avut haine de schimb pentru biserica si uite, m-am imbracat cu un sarafan vechi de al ei … Eu: nu zic nimic… Ea: Ei, tu nu ai fi fost in stare sa te smeresti imbracindu-te astfel … Eu: muta am ramas…

In contextul nostru, as spune acum: Ce smerenie simplista! Adica lipsita de complicatii intelectuale, superficiala si unilaterala si care neglijeaza tocmai aspectele esentiale! Despre ce vorbim aici? Despre simplitatea afisata simplist, cu arome de falsa smerenie… Din punctul acesta de vedere, simplitatea nu-i smerenie! Cred ca, dealtfel, simplitatea este in sine naturala si are ca derivat natural smerenia. Simplitatea care stie sa se bucure copilareste de tot ce o inconjoara, care exploreaza continuu si descopera lucruri noi care ii sporesc bucuria inocenta. Simplitatea care stie sa se opreasca, sa admire. Care stie sa se opreasca, sa asculte, sa empatizeze…careia ii pasa … care stie sa imprastie mireasma de bucurie, sa daruiasca un zimbet si o vorba buna, care ajuta … din drag de Dumnezeu si din drag de oameni!Si face totul atit de natural si in liniste! Si cu iubire! Iubire in haine simple de fiecare zi, nu ocazional!Si cu respect! Pentru ca simplitatea pune intotdeauna mai presus pe celalalt si este atenta sa nu il lezeze, sa nu il jigneasca, sa nu il faca sa se simta aiurea…

Simplitatea nu e desueta si depasita asa cum incearca sa ne convinga postmodernismul cu ale lui teorii! (Ale lui teorii care exclud tot ce a descoperit omenirea ca fiind bun si de folos si reinventeaza roata…) Ale lui teorii care „creeaza” nesimtiti pe banda rulanta!

Simplitatea este bun-simt, bune maniere, respect… iubire-n haine simple!

Un Iuda contemporan

Duplicitatea a devenit un mod de viaţă unanim acceptat în multe societăţi.

Duplicitatea care este practicată pentru a aduce avantaje dar care devine o grea povară când rămânem singuri cu noi înşine sau când ne privim în oglindă.

Când ne privim în oglindă ne dăm seama cât de mult ne lipseşte curajul de a fi noi înşine, de a ne arăta aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili. Trist este că atunci când ne punem măşti consumăm mai toată energia şi ne rămâne extrem de puţină sau chiar deloc pentru investiţia în devenirea noastră, în a fi mai buni, mai înţelepţi, mai liberi.

Demnitatea este calitatea de a fi demn iar a fi demn înseamnă a fi corect, a fi vrednic de respect, a fi respectabil. Ce se întâmplă când nu suntem noi înşine, când schimbăm măşti în funcţie de situaţie, când suntem duplicitari? Ce se întâmplă când suntem astfel şi ne privim în oglindă sau ne privim sub reflectorul propriei conştiinţe? Ne dăm seama că nu ne mai respectăm pe noi înşine, ne-am pierdut demnitatea “în proprii ochi”.Iar când duplicitatea noastră este descoperită de ceilalţi, ne-am pierdut demnitatea şi “în ochii lor”.

Este de la sine înţeles că este o dovadă de politeţe, de respect pentru celălalt, cînd alegi să nu îl minţi dându-te drept altul decât eşti, înşelându-i încrederea. Evident, duplicitatea este lipsită de bune maniere!

Am auzit cu toţii exprimată ideea conform căreia omul este un actor care joacă un rol pe scena vieţii. Metaforic sună bine dar, când viaţa însăşi devine o metaforă asta poate fi extrem de păgubos. Viaţa cotidiană privită ca spectacol în care trebuie să îţi asumi o multitudine de roluri, în funcţie de situaţie, în funcţie de persoanele cu care vii în contact, în funcţie de interesul propriu, la asta mă refer. Când depune toate eforturile pentru a ascunde slăbiciunile şi nesiguranţa omul devine duplicitar. Scopul nu scuză mijloacele, mai ales că scopul este fără sens: de ce să ascundem slăbiciunile şi nesiguranţa de care, într-un fel sau altul, avem cu toţii parte tocmai pentru că suntem umani? Duplicitatea descoperită atrage dispreţul celorlalţi pe când, asumarea slăbiciunilor, a dozei de nesiguranţă pe care o ai şi canalizarea energiei spre a-ţi depăşi limitările, spre a deveni, a progresa, asta clădeşte respectul de sine ( nu vei mai fi nesigur ) şi atrage garantat şi durabil respectul şi aprecierea celorlalţi.

Frica de oameni, de ceea ce vor spune ei şi de felul în care te vor percepe duce la înclinaţia de a câştiga respect pe calea ilicită a duplicităţii.Numai că, şi în cazul acesta, frica de oameni se dovedeşte a fi o cursă, un laţ. O cursă în care dacă eşti prins trăieşti o viaţă inventată, un rol pe scena vieţii şi pierzi şansa de a fi ceea ce ar trebui să fii şi să faci ceea ce trebuie să faci!

Frica de oameni stă în spatele unei alte laturi a duplicităţii care inăbuşă adevărul de teama consecinţelor. Să susţii adevărul, să-l promovezi constituie astăzi un mare act de curaj, mai mult ca niciodată! Oare cîţi dintre noi nu au trecut prin situaţii în care au ştiut clar în mintea lor ce este adevărat, vrednic de cinste, ce este drept, curat, numai că atitudinile şi faptele nu au fost în concordanţă cu ceea ce au gândit! Sau poate că au ales tăcerea care a muşamalizat urâtul, gunoaiele, mizeria. Numai că mizeria, oricât ai acoperi-o,  râmâne tot mizerie! Nu-i faci vreun serviciu încercând să o ascunzi, dimpotrivă, ajunge să duhnească mai rău! În felul acesta compromisul de dragul păcii şi aşa-zisa dragoste care “acoperă” o sumedenie de păcate îmbracă haina duplicităţii.

Dincolo de duplicitatea care are în spate frica, instinctul de conservare şi dorinţa de protejare, este o alta, programată, calculată, motivată de egoism, de vanităţi şi interese personale, de dorinţa de mărire, de a fi în centrul atenţiei. Duplicitatea calculată atrage în cursă cu scopul de a prinde în laţ şi a manipula. Masca ei este bine gândită, calculată în aşa manieră încît să fie cât mai credibilă, să poată induce în eroare cât mai bine. Oamenii care o practică par aproape perfecţi, par frumoşi pe dinafară. Inăuntru sunt însă găunoşi tocmai pentru că orgoliile erodează, la fel erodează egoismul şi eforturile de a poza mereu în omul perefect.

Ce este mai grav este că duplicitatea, de orice fel, erodează relaţii şi erodează comunitatea. Nu-i de mirare, cu atît de multă prefăcătorie în jur, că oamenii nu mai au încredere unii în alţii. Iar dacă nu au încredere, nici nu se respectă unii pe alţii. Nu le mai pasă unii de alţii, se retrag în carapace, se ascund.

Indiferent de cauzele care stau în spatele duplicităţii noastre, nu suntem victime, suntem vinovaţi. Vinovaţi că nu am rămas credincioşi adevărului, că nu am rămas credincioşi valorilor reale. Avem însă şansa de a ne reîntoarce la demnitate, asumându-ne cu curaj riscul promovării adevărului cu privire la orice aspect al vieţii, în orice situaţie, oriunde şi oricând. Adevărul ori este întreg ori nu este deloc!

Noi alegem, iar alegerile au consecinţe. Iuda a făcut propriile alegeri, alegeri care l-au costat viaţa. Noi trebuie să alegem viaţa, nu să plătim cu ea  în contul alegerilor greşite!

PS. Textul intra sub incidenta dreptului de autor! Dati share va rog, doar cu specificarea sursei. Multumesc.

 

Cine esti, femeie?

Identitatea ta nu depinde de daruri, talente, inteligenta, frumusete , haine, bani etc. Identitatea ta nu este trupul tau. Identitatea ta este data de faptul ca stii cine esti! Nu are a face cu imaginea celorlalti despre tine, nici cu felul in care te vezi tu prin ochii lor ci, are a face cu felul in care te vezi tu pe tine! Feminitatea este identitatea ta! Tu, femeie, esti responsabila sa iti definesti si sa iti construiesti propria feminitate ascultand soapta din adancul sufletului tau. Asadar, fa liniste in jurul tau, retrage-te intr-un coltisor doar tu cu tine si asculta atent. Cine iti spune sufletul ca esti?

portret_de_femeie

sursa foto aici

Feminitate relativă

articol preluat de aici

Paradoxul multor femei este că desi au tocuri foarte înalte, ele sunt foarte scunde, deşi au maşini super-performante, fac drumuri care nu duc nicăieri, deşi poartă gablonţuri sunt foarte “preţioase” şi, deşi îşi cumpără mai mult, se bucură mai puţin.

La început, doar remarci astfel de lucruri cu detaşarea şi fascinaţia din faţa unui spectacol de cabaret. Dacă te loveşti de ele în mod frecvent, începi să-ţi pui întrebări. Încet-încet, astfel de imagini te fură, iar o sclipire superficială devine un “argument” puternic. De fapt, nici nu mai evaluezi. Vrei şi tu… pur şi simplu!

lutheen

Ne trezim astfel cu toţii că strângem, fără selecţie, lucruri scumpe, dar fără valoare. Ne place să fim outgoing, dar uităm să vorbim cu noi însene. Vrem să avem funcţii, dar de fapt, ne plac vacanţele, suntem mai career-oriented, dar nu mai avem repere solide.

Brusc, eşti înconjurată peste tot de astfel de acte ostentative, cu fard, cu paiete, cu tocuri; confirmări la fel de gălăgioase, cu bătut din palme şi zâmbete incerte de ironie sau de admiraţie. Urmează promisiunile făcute cu voce tare, dar care nu îţi dau linişte sufletească, angajamente ferme, dar construite pe iluzii.

La momentul planurilor solemne, te întrebi ce sens mai au toate. De fapt, sunt doar imagini şi relaţii superficiale. E bine să te detaşezi de această contabilitate a deşertăciunii pe care o ţine cu stricteţe banalul cotidian. Una dintre primele indicaţii la şcoala de şoferi, mai ales în sensul giratoriu – care te intimidează şi te ameţeşte –  este “să ţii banda”. Acelaşi principiu e bine să îl aplici şi în viaţa de zi cu zi.  Ştii bine unde trebuie să ajungi şi, mai cu seamă, cu cine. Aşa că nu trebuie să ne vindem gândurile unor ambalaje.

Mai bine propune-ţi să vorbeşti mai puţin şi să comunici mai eficient, să te fardezi mai  puţin, dar să fii mai frumoasă.

În definitiv, să îţi faci mai puţine planuri, dar să realizezi mai mult.

sursa imaginii aici

Ai fost creat pentru un scop mai inalt

Nu barba te face bărbat.

Nici mașina puternică pe care o conduci.

Nici banii cei mulți pe care îi câștigi.

Nici măcar femeia frumoasă pe care o ai lângă tine.

Ai fost creat pentru un scop mai înalt. Ți s-a dat o Grădină de păzit și un Război de purtat.

Mai e vreo cetate de cucerit sau vreuna de apărat? Războinic viteaz, unde-ți sunt armele?

Încinge-ți sabia, fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândețea și neprihănirea și dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate! (Ps 35: 3, 4). 

E o iluzie să crezi că poți să rămâi bărbat fără să lupți, fără să-ți dovedești curajul, puterea, istețimea. Dar mai întâi trebuie să te biruiești pe tine însuți. Căci cel care e stăpân pe sine e mai tare decât cel care cucerește cetăți.

Seara, când te vei întoarce obosit, dar victorios de la luptă,  femeia frumoasă pe care o ai lângă tine te va întreba, uitându-se adânc în ochii tăi:   “Are you strong enough to be my man?“.

sursa aici

La spam cu livrările de fericire

De ceva vreme primesc mail-uri cu oferte de … fericire. Livrată nu gratis ci pe bani multicei. Na, fericirea costă, nu-i aşa?! Numai că eu nu am comandat fericire, de ce-mi livraţi?

„Livrăm fericire” – sună tentant poate pentru femei care cred că fericirea trebuie căutată, că o obtii la pachet de undeva, de la cineva. Femei care cred că modul în care arată, în care se îmbracă, se încalţă le dă valoare şi le va face fericite. Nu credeţi că cineva ar trebui să le spună că ceea ce devin, calitatea omului care devin, frumuseţea sufletului, a gândurilor, a emoţiilor şi a atitudinilor le dă valoare?! Una trainică, durabilă, care nu poate fi livrată de niciunde ci trebuie să fie acolo, în interior! Nu poate fi comandată pentru că este personală, are a face cu frumuseţea şi valşoarea devenirii şi se construieşte cu multă trudă, cu lacrimi, cu zâmbete, cu efort asiduu şi în timp.

Mulţumesc, eu nu vreau livrări de fericire. Eu îmi construiesc fericiri în fiecare zi, în fiecare clipă. Fericiri şi nefericiri deopotrivă construiesc şi când trag linie la un moment dat realizez că pe toate le pot bifa pentru categoria progres, devenire! In fiecare crâmpei de fericire pe care mi-l construiesc exersez ceva ce am învăţat deja iar din fiecare mare de nefericire pe care o construiesc eu făcând alegeri greşite sau pe care mi-o construiesc alţii, extrag o picătură cristalină care să îmi aline setea buzelor arse, dogoarea emoţiilor şi a inimii rănite. O picătură cristalină pentru gânduri, emoţii, atitudini, alegeri, obiceiuri, caracter de cristal … Mereu renasc din cioburi, mai întreagă, mai strălucitoare şi mai capabilă să reflect lumină. Pentru că trebuie să reflecţi ceva în jurul tău, să laşi ceva în urma ta, ceva care să lumineze spre ceilalţi, să le aducă un strop de bucurie, de alin, să le trezească semne de întrebare, să le trezească dorinţa de a fi, a deveni, a lucra la propria fericire.

Fericire : un termen greu de definit. Importantă dar dusă în derizoriu prin reducerea ei la vreau – primesc . Să fii fericită devine astfel doar o dorinţă a cărei îndeplinire va depinde mereu de cineva sau de ceva. Tocmai de aceea unii cred că te pot ademeni şi manipula cu sloganuri de tipul „Livrăm fericire”. Nu, mulţumesc! La spam cu voi!