Un Iuda contemporan

Duplicitatea a devenit un mod de viaţă unanim acceptat în multe societăţi.

Duplicitatea care este practicată pentru a aduce avantaje dar care devine o grea povară când rămânem singuri cu noi înşine sau când ne privim în oglindă.

Când ne privim în oglindă ne dăm seama cât de mult ne lipseşte curajul de a fi noi înşine, de a ne arăta aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, imperfecţi dar perfectibili. Trist este că atunci când ne punem măşti consumăm mai toată energia şi ne rămâne extrem de puţină sau chiar deloc pentru investiţia în devenirea noastră, în a fi mai buni, mai înţelepţi, mai liberi.

Demnitatea este calitatea de a fi demn iar a fi demn înseamnă a fi corect, a fi vrednic de respect, a fi respectabil. Ce se întâmplă când nu suntem noi înşine, când schimbăm măşti în funcţie de situaţie, când suntem duplicitari? Ce se întâmplă când suntem astfel şi ne privim în oglindă sau ne privim sub reflectorul propriei conştiinţe? Ne dăm seama că nu ne mai respectăm pe noi înşine, ne-am pierdut demnitatea “în proprii ochi”.Iar când duplicitatea noastră este descoperită de ceilalţi, ne-am pierdut demnitatea şi “în ochii lor”.

Este de la sine înţeles că este o dovadă de politeţe, de respect pentru celălalt, cînd alegi să nu îl minţi dându-te drept altul decât eşti, înşelându-i încrederea. Evident, duplicitatea este lipsită de bune maniere!

Am auzit cu toţii exprimată ideea conform căreia omul este un actor care joacă un rol pe scena vieţii. Metaforic sună bine dar, când viaţa însăşi devine o metaforă asta poate fi extrem de păgubos. Viaţa cotidiană privită ca spectacol în care trebuie să îţi asumi o multitudine de roluri, în funcţie de situaţie, în funcţie de persoanele cu care vii în contact, în funcţie de interesul propriu, la asta mă refer. Când depune toate eforturile pentru a ascunde slăbiciunile şi nesiguranţa omul devine duplicitar. Scopul nu scuză mijloacele, mai ales că scopul este fără sens: de ce să ascundem slăbiciunile şi nesiguranţa de care, într-un fel sau altul, avem cu toţii parte tocmai pentru că suntem umani? Duplicitatea descoperită atrage dispreţul celorlalţi pe când, asumarea slăbiciunilor, a dozei de nesiguranţă pe care o ai şi canalizarea energiei spre a-ţi depăşi limitările, spre a deveni, a progresa, asta clădeşte respectul de sine ( nu vei mai fi nesigur ) şi atrage garantat şi durabil respectul şi aprecierea celorlalţi.

Frica de oameni, de ceea ce vor spune ei şi de felul în care te vor percepe duce la înclinaţia de a câştiga respect pe calea ilicită a duplicităţii.Numai că, şi în cazul acesta, frica de oameni se dovedeşte a fi o cursă, un laţ. O cursă în care dacă eşti prins trăieşti o viaţă inventată, un rol pe scena vieţii şi pierzi şansa de a fi ceea ce ar trebui să fii şi să faci ceea ce trebuie să faci!

Frica de oameni stă în spatele unei alte laturi a duplicităţii care inăbuşă adevărul de teama consecinţelor. Să susţii adevărul, să-l promovezi constituie astăzi un mare act de curaj, mai mult ca niciodată! Oare cîţi dintre noi nu au trecut prin situaţii în care au ştiut clar în mintea lor ce este adevărat, vrednic de cinste, ce este drept, curat, numai că atitudinile şi faptele nu au fost în concordanţă cu ceea ce au gândit! Sau poate că au ales tăcerea care a muşamalizat urâtul, gunoaiele, mizeria. Numai că mizeria, oricât ai acoperi-o,  râmâne tot mizerie! Nu-i faci vreun serviciu încercând să o ascunzi, dimpotrivă, ajunge să duhnească mai rău! În felul acesta compromisul de dragul păcii şi aşa-zisa dragoste care “acoperă” o sumedenie de păcate îmbracă haina duplicităţii.

Dincolo de duplicitatea care are în spate frica, instinctul de conservare şi dorinţa de protejare, este o alta, programată, calculată, motivată de egoism, de vanităţi şi interese personale, de dorinţa de mărire, de a fi în centrul atenţiei. Duplicitatea calculată atrage în cursă cu scopul de a prinde în laţ şi a manipula. Masca ei este bine gândită, calculată în aşa manieră încît să fie cât mai credibilă, să poată induce în eroare cât mai bine. Oamenii care o practică par aproape perfecţi, par frumoşi pe dinafară. Inăuntru sunt însă găunoşi tocmai pentru că orgoliile erodează, la fel erodează egoismul şi eforturile de a poza mereu în omul perefect.

Ce este mai grav este că duplicitatea, de orice fel, erodează relaţii şi erodează comunitatea. Nu-i de mirare, cu atît de multă prefăcătorie în jur, că oamenii nu mai au încredere unii în alţii. Iar dacă nu au încredere, nici nu se respectă unii pe alţii. Nu le mai pasă unii de alţii, se retrag în carapace, se ascund.

Indiferent de cauzele care stau în spatele duplicităţii noastre, nu suntem victime, suntem vinovaţi. Vinovaţi că nu am rămas credincioşi adevărului, că nu am rămas credincioşi valorilor reale. Avem însă şansa de a ne reîntoarce la demnitate, asumându-ne cu curaj riscul promovării adevărului cu privire la orice aspect al vieţii, în orice situaţie, oriunde şi oricând. Adevărul ori este întreg ori nu este deloc!

Noi alegem, iar alegerile au consecinţe. Iuda a făcut propriile alegeri, alegeri care l-au costat viaţa. Noi trebuie să alegem viaţa, nu să plătim cu ea  în contul alegerilor greşite!

PS. Textul intra sub incidenta dreptului de autor! Dati share va rog, doar cu specificarea sursei. Multumesc.

 

Anunțuri

Dacă durerea ta ar ține numai o clipă … nu ar fi destul ca să devii o perlă

„O scoică spunea vecinei sale: Simt intr-adevăr o mare durere in mine. Este ceva greu si rotund si sunt extenuată.
Cealaltă  scoică răspunde cu o plăcere arogantă: Fie  lăudate cerul si marea, eu nu simt nicio durere. Mă simt bine si sunt sănătoasă atât pe dinafară cât si pe dinăutru.

Trecea in acel moment un crab si le auzi pe cele două scoici si spuse celei care se simtea bine si era sănătoasă:

Da, tu te simti bine si esti sănătoasă, dar durerea pe care o poartă vecina ta in ea este o perlă de-o frumusete extraordinară. Este darul cel mai mare atunci când i se strecoară  in interior un firicel de nisip, un grăunte infim care o răneste, o face sa plângă, să strige, să dispere. Zi dupa zi, transformă durerea ei intr-o perlă: este lucrarea cea mai frumoasă a naturii.

Când ai o durere in sufletul tău, un fir de nisip adus de vânturile vietii care iti provoacă in interior o suferintă, nu uita de pilda celor două scoici: urmăreste perla care va iesi din tine si sufletul tău ca urmare a acestei dureri, urmăreste-ti cresterea. Numai prin incercări devenim valorosi cu adevărat.”
(Bruno Ferrero)

Bârfa coboară în mocirlă feminitatea

Dacă există ceva care să coboare în mocirlă feminitatea, aceasta este bârfa.Ea este un microb extrem de contagios care poate afecta şi influenţa o întreagă societate. Cu toate că unii afirmă cum că bârfa ar fi sănătoasă. Deja este ştiut că pentru trafic, pentru rating, pentru interese strict personale unii ar afirma orice şi ar face din cea mai mare minciună un adevăr. Aşadar, doamnelor, bârfa nu este sănătoasă deloc, este degradantă! Bârfa creionează clar portretul celei care o practică: laşitate, invidie, nesiguranţă, criză de identitate,lipsă de caracter, lipsă de bun – simţ.

Oare eu de ce bârfesc? Întrebare bună şi de mare folos ca să şi-o pună fiecare. Pentru că, fiind atât de răspândită şi “ ca prăjiturelele care alunecă pe gât “, bârfa a ajuns să fie considerată o normalitate, o necesitate, o plăcere şi a ajuns, pentru multe femei, un mod de viaţă!

Bârfesc persoanele care fie sunt plictisite de monotonia vieţii proprii, fie au complexe de inferioritate. Oamenii fără caracter, oamenii nesiguri îi bârfesc aproape întotdeauna pe cei mai buni decât ei. Bârfa este o armă a laşului, a celui slab, a celui ascuns şi ipocrit. Este unealta omului cu sufletul încărcat de ură, de minciună. Este unealta celor cărora le place mocirla, a celor care nu suportă ca alţii să fie curaţi ci, mai degrabă, vrea să îi vadă murdăriţi şi întinaţi. Prin vorbirea de rău, unii încearcă să coboare pe toţi la statura lor de pitici. Nicolae Iorga a spus: “ Înjosim măreţia care ne insultă “.

Bine, dar ce să mai vorbesc dacă nu mai spun nimic despre nimeni? – mă întreba o doamnă căreia i-am spus tranşant ca sunt dispusă să discutăm orice, numai despre alţii nu. Am cam rămas, pe moment, fără replică! Oh, veţi spune, dar toată lumea face asta, bârfeşte câte puţin din când în când! Asta nu-i o scuză pentru nimeni. Dimpotrivă, denotă infantilism. Ştiaţi că bârfa poate să ne diminueze respectul de sine? Cum? Oricât am căuta o scuză pentru cuvinte rostite denigrator, atunci când suntem singure cu propria conştiinţă, ştim că nu trăim de fapt în integritate. Asta dacă încă mai auzim vocea conştiinţei, pentru că atunci când bârfa devine un obicei pe care îl practici de o viaţă, conştiinţa este de mult înmormântată!

O doamnă nu se lasă niciodată târâtă în mocirla bârfei şi nici nu se asociază cu bârfitorii! Este o modalitate de a se respecta pe sine, în primul rând. Ar trebui să refuzăm să ascultăm bârfe, cu riscul de a fi poate marginalizate, vorbite de rău sau considerate ciudate. Merită, pentru a ne păstra integre mintea şi sufletul! În timp, oamenii vor ajunge să ne respecte tocmai pentru că am avut curajul să luăm atitudine, să fim altfel decât mulţimea. Cel mai important este că ne vom putea respecta noi însene şi vom avea curăţie de cuget înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu!

Bogăţie interioară

Faptul că apelativul ” doamnă ” este uzitat ar putea fi cauza care a dus puţin ideea în derizoriu, făcând pe unele să creadă că sunt adevărate doamne, cu toate că nu prezintă calităţi demne de acest apelativ. Nimeni nu devine o doamnă prin simplul fapt că este femeie!

O femeie ar trebui să ştie că  lipsa unei inimi gingaşe, sensibile, plină de bunătate şi iubire, lipsa unui duh blând şi liniştit eclipsează frumuseţea exterioară. Bogăţia interioară manifestată în fapte, atitudini şi comportament este cea care aduce cu sine, în mod natural, calităţile care să susţină apelativul ” doamnă „.