Scrisoare pentru bărbați…

Stimat Domn,
să pășești cu atenție în sufletul unei femei, să nu-i zdrobești naivitatea și sentimentele, să n-o oprești din drumul ei, să nu-i promiți ce nu poți face. Poate că o vei răni fără să vrei, poate că mai târziu, când o vei pierde, vei realiza cât însemna pentru tine, câte bucurii te-a făcut să trăiești. Vei realiza că prin zâmbetul ei tu respirai, pentru fericirea ei tu trăiai, pentru ochii ei tu înfruntai orice greu.
Nu uita că vorbele și faptele sunt hrană cotidiană, amintește-ți că o relație se clădește încet, fără grabă. Să nu pretinzi dacă ai uitat să oferi, să nu uiți de ea, să nu o lași singură atunci când suferă și mai ales, nu uita să o îmbrățișezi.
Să nu o faci să plângă, știu că îți cer imposibilul, și dacă asta se va întâmpla, să nu pleci de lângă ea.
Să pășești cu atenție pentru că sufletul ei este plăpând, plin cu răni deschise. Amintește-ți că înainte ta au mai fost câțiva trecători care au lăsat în urma lor amprente.
Să nu-i ceri să uite ce-a trăit, nu uita că fiecare om este rezumatul greșelilor din trecut.
Tot ce trebuie să faci este să-i arăți că tu vei fi acolo lângă ea, dintre o mie de oameni tu o vei ridica și îi vei aminti că poate, că este destul de puternică și frumoasă.  Maria Cristiana Tudose – Scrisori

Să nu faci niciodată o femeie să plângă…

Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că ochii ei sunt făcuţi să te privească cu drag,
Când vii acasă.

Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că va uita să-ţi mai zâmbească;
Işi va pune pecete gurii şi nu va mai putea rosti,
Cuvinte de dragoste.

Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că -i vei răni inima;
Iar inima ei este făcută doar pentru iubire….
Pentru copii şi pentru tine.

Să nu faci niciodată o femeie să plângă
Pentru că va privi prea des către moarte;
Şi-i va muri mai intâi sufletul apoi trupul….
Atunci, vei dori să-i auzi paşii venind către tine.
Iţi va fi dor de zâmbetul ei şi de cuvintele de dragoste…
Dar ea va fi prea departe de tine.

poezie de Angelina Nădejde

Vocatia femeii atât în familie cât şi în societate : fineţea, sensibilitatea, frumuseţea interioara, tandreţea.

”Cred că femeia de astăzi şi-a uitat vocaţia. Şi vocaţia care este? Fineţea, sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea. Acestea sunt lucruri pe care femeia poate să le împărtăşească. Bucuria şi dragostea sunt completate de asumarea maternităţii. Până la urmă, femeia, aşa cum spunea Părintele Stăniloae, este maica şi matca vieţii. În afara acestei vocaţii, femeia riscă să devină altceva, îndepărtându-se încetul cu încetul de menirea ei. Pe vremea comuniştilor, să fii buldozerist sau sudor, ca femeie, era un titlu de uriaş succes. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul, femeia descoperindu-şi capacităţi ieşite din comun. Eu consider că e o anomalie. Nu! Femeia are vocaţia ei şi în această vocaţie se şi mântuieşte.

Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naşte în societate o tensiune enormă între sexe. Soluţia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-şi împlinească vocaţia şi aşa se ajunge la armonie. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat bărbat şi femeie, atunci fiecare să-şi joace rolul până la capăt, în firea sa.

Goana după succes este specifică bărbaţilor, care au alunecările şi căderile lor. În ce o priveşte pe femeie, ea ajunge într-o stare nefirească şi aici este, de fapt, marea problemă. Fiind chemată să împlinească, aşa cum spuneam, aceste lucrări sensibile, atât în familie cât şi în societate, ea trebuie să meargă pe această vocaţie a firii femeii, care este sensibilitatea, tandreţea, maternitatea, frumuseţea lăuntrică…”

-Pr. Gheorghe Holbea-

E primăvară, iarăşi primăvară!

http://

Primăvara – Virgil Carianopol

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă
De unde-au stat departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorite până jos

E primăvară, iarăşi primăvară!
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară,
De ghiocei, de crini, de toporaşi

Se simte iarăşi mirosul câmpiei
Din nou aruncă soarele pojar
La cântecul înalt al ciocârliei
Ies roadele cu capetele-afar’

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii
În codri cucii iară-au năvălit
Se bat cu gâtul păsările-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.